Cine sunt eu? De ce mă trezesc în fiecare dimineață? Cu aceste întrebări mi se deschidea ziua. Curând aveam să-mi dau seama ca viața, așa cum o trăiam, nu avea nici un rost. Mă simțeam ca un robot care respectă un program: trezirea , serviciul, acasă și apoi…somn. A doua zi… de la capăt! Ne naștem, creștem, mergem la serviciu, îmbătrânim și așteptăm să murim?
Asta să fie tot? Sufletul meu urla să mă trezesc.
Am căutat să mă dezvolt , să mă schimb, să mă desăvârșesc. Într-un fel, adânc înăuntrul meu știam că eu sunt mult mai mult și uneori eram furioasă că nu știam de ce nu manifest ceea ce eu simțeam în adâncul meu că sunt. Încă nu eram conștientă de nevoia mea de a cunoaște subconștientul.
Eram într-o căutare interioară către ceva măreț, însă nu știam cu cine pot să vorbesc despre aceste lucruri. Mă simțeam neînțeleasă, și nici eu nu știam cum să exprim ceea ce simțeam.
La 24 de ani, am luat prima dată contact cu cărți de dezvoltare personală. Îmi amintesc și acum dimineața de primăvară însorită, când am mers la birou și șefa mea mi-a oferit 2 cărți și am avut o discuție foarte interesantă despre creștere și evoluție personală. Am simțit cum dintr-odată, mi se luminase calea și că ceea ce credeam eu că există, chiar exista. Simțeam nevoia să încep cât mai repede această călătorie și restul avea să mi se reveleze pe parcurs.
Dar cum? Ce trebuia să fac? Care să fie pașii?
Așa am început să caut cărți și materiale despre evoluție și descoperire personală. Eram fascinată. Devoram toate cărțile pe care le găseam. Ceva se trezise la viață… Am conștientizat că dacă vreau să cresc, să mă dezvolt era necesar să ies din zona mea de confort. Și asta am făcut. Cu determinare.
Îmi amintesc o zi, în care am primit o oferta de muncă la o companie la care visam să lucrez încă din studenție. Când am auzit, îmi venea să sar în sus de bucurie, însă când mi-au zis că urma să mă mut în orașul în care m-am născut și am copilărit, am simțit că a căzut cerul pe mine. Eu nu mai doream să mă întorc acasă! Eu vroiam să fiu singură și independenta în orașul în care mi-am petrecut studenția. Pentru că toată viața mea am vrut să plec de acasă și să locuiesc într-un oraș mai mare, și acum trebuia să mă întorc de unde am plecat. Cu un ochi plângeam și cu unul râdeam. În loc să mă bucur de faptul că am obținut acea slujbă mult visată am trăit o săptămână de coșmar, în care nu puteam să mai pun pleoapă pe pleoapă. Eram agitată și confuză. Cumva, adânc în interiorul meu luasem decizia, însă aveam nevoie de timp să o accept. Era compania în care îmi dorisem de atâta vreme să lucrez, compania la care visasem de atâtea ori. A venit și momentul magic în care m-am decis că pot să renunț la tot, și am făcut saltul îndrăzneț către necunoscut și paradoxal, înspre casă.
De atunci viata mea a început să se schimbe radical, am mers mai departe cu curaj și încredere. Am dat 100% și știam că mă dezvolt și cresc pe zi ce trece. Eram conștientă de asta. Căutam cu nesaț bucuria și liniștea interioară.
Compania la care lucram, îmi oferea oportunitatea de a crește prin experiențele pe care le-am trăit, prin ceea ce aveam de făcut dar și prin cursurile la care participam.
Citeam mult despre dezvoltare personala și eram foarte interesată de astfel de cursuri, însă nu eram dispusă să plătesc prețul. Căutam scuze că e prea scump și nu îmi permit, că nu am timp. Deși îmi doream schimbarea și să evoluez, încă amânam momentul să încep.
Cumva aveam nevoie să îmi asum ceea ce venea odată cu asta, și nu eram pregătită. Practic era ca o fugă de a-mi asuma responsabilitatea a ceea ce însemna transformarea mea pe acest drum.
Anul 2009 a fost cel mai dificil pentru mine, un carusel emoțional pe care l-am gestionat abandonându-mă în muncă. După ce au murit, pe rând, bunicul și tatăl meu, m-am căsătorit după 8 ani de relație și după 4 luni, deja relația noastră începea să se rupă, apoi a murit și bunica mea. Cu toate astea am promovat pe poziția pe care mi-o doream în orașul meu de suflet. La finalul anului eram epuizata și, cu toate că uitasem complet de mine, totuși am supraviețuit. Am uitat până și să râd sau să mă bucur în vreun fel de viață. În viața mea era iarnă. Îmi înghețase inima și eu mă transformasem într-un sloi de gheață. Sufletul meu era însângerat.
Curând am început să caut o portiță pentru a ajunge la sufletul meu. Căutam cu nesaț bucuria de a trăi viața. Într-una din zile când conduceam, am putut să văd un lan de grâu ce se legăna sub adierea blândă a vântului. Am văzut cum soarele se topește în depărtare, către apus. Au fost momente magice, în care mi-am dat seama cât de frumoasă poate fi viața. Sunt acele momente unice pe care le poți trăi doar privind un apus de soare sau lanul de grâu în bătaia vântului. Atunci am devenit conștientă de existența viețuirii, a acelor lucruri mărunte care nu pot fi măsurate în vreun fel și care aduc bucuria în suflet.
În 2011, m-am decis să încep procesul meu personal și așa am ajuns la cursul de NLP. Îmi amintesc că la primul modul îmi era foarte greu să înțeleg toate acele lucruri, și mă simțeam slabă și neputincioasă. Și am continuat, vocea mea interioara m-a susținut și îmi șoptea să am răbdare.
Ca în orice poveste, și în povestea mea a apărut un bărbat în viața mea, care mi-a oferit sprijin și înțelegere în drumul meu și m-am simțit în siguranță să mă abandonez, el devenind partenerul meu mai târziu. Descopeream o lume complet nouă cu mult entuziasm și curiozitate. Era o fărâmă din ceea ce eu căutam, și pe măsură ce înaintam găseam tot mai mult din ceea ce eu știam că stă ascuns în mine.
Viața era într-o continua schimbare. Savuram fiecare curs la care participam, fiecare întâlnire cu oameni noi, continuam să mă descopăr, să evoluez. Însă, lumea mea interioară era scindată. Simțeam că trăiesc în două lumi – când mergeam la serviciu eram în lumea veche, iar când ajungeam acasă, eram în noua mea lume – lumea la care eu am visat. Căutam să găsesc un echilibru, să le aduc împreună pe amândouă, însă îmi era imposibil. Îmi era greu să părăsesc compania, datorita siguranței pe care mi-o oferea și în același timp îmi doream să îmi urmez visul și să fac ceea ce simțeam.
Apăreau în mine tot felul de frici despre ce voi face mai departe, dacă lumea mă va înțelege cu noul meu drum. Nu mă simțeam înțeleasă de familie și de prieteni. Unii dintre prieteni sau cunoscuți, erau uimiți de transformările prin care treceam, alții mă ridiculizau și nu puteau să accepte că este posibil să trăiesc viața la care visam.
Încetul cu încetul, viața mea a început să devină tot mai simplă și mai frumoasă, chiar și atunci când apăreau provocări. Mi-am făcut 3 prieteni cu care am mers la drum: determinarea, curajul și încrederea. Acești trei prieteni m-au ajutat să îmi continui călătoria. Eram decisă, că orice s-ar fi întâmplat vroiam să ajung la mine, la cea adevărata. Și am continuat…
Poate cunoști și tu acel sentiment când știi că totul s-a prăbușit și tu trebuie să mergi înainte fără să te mai uiți înapoi, orice s-ar întâmpla și oricât de greu ar fi.
Într-o zi, inevitabilul s-a produs. Am plecat din relația care m-a hrănit și m-a ghidat să ajung mai aproape de mine și am părăsit și compania, care timp de 9 ani mi-a oferit un loc în care am crescut și m-am dezvoltat. Eram ca o pasăre care își părăsește cuibul pentru a învăța în sfârșit să zboare.
În ziua în care am semnat demisia, am simțit cum îmi vorbește sufletul meu. L-am simțit atât de aproape și am știut că acel moment, de a ma abandona și de a mă folosi de aripile lui a sosit.
Fetița din mine era speriată și tot ce știa era că vrea să fie liberă și să-și urmeze esența.
Ana și-a luat rucsacul în spate și a pornit într-o nouă călătorie, o călătorie în necunoscut. A cunoscut oameni minunați și a trăit experiențe magice. A lăsat în urmă siguranța, confortul și lumea veche pe care o cunoștea și a pornit pe un drum total nou.
Îi era teribil de frică, era confuză și nu știa ce urma să facă și cu toate astea trăia un profund sentiment de libertate pe care îl simțea prin toți porii. Își dedicase toată viața ei companiei și oamenilor cu care a lucrat și uitase cine este ea. Știa că urma un drum greu și anevoios, însă mergea mai departe. Nu mai era cale de întoarcere…
De atunci și până acum, au trecut mai bine de 5 ani; 5 ani de transformări majore.
După ce a călătorit o vreme, a simțit cum sarea pământului o cheamă acasă, și a revenit.
A ajuns acasă și s-a simțit extrem de fericită în locuința ei de la marginea pădurii. Stătea pe balansoar și privea apusul de soare și o stare de bucurie ii lua de pe cap toate grijile și fricile.
Grija pentru supraviețuire era un subiect important și pentru o vreme, a lucrat pentru firma unei prietene.
A continuat să se descopere , să se înțeleagă și să se accepte tot mai mult. Descoperirile pe care le făcuse din tot ceea ce experimentase o ajutau să capete tot mai multă claritate în viața ei. Era un proces continuu și uneori dureros, care părea că nu se mai termină. Însă, pe măsură ce descoperea noi lucruri despre ea, era tot mai entuziasmată și începea să vadă luminița de la capătul tunelului.
În Februarie 2017 Ana, a întâlnit un maestru – Dr Menis Yousry, care a ghidat-o cu multa blândețe și iubire necondiționată pentru a-și găsi resursele interioare. Și da, a reușit să iasă din întunecime și să se conecteze la esența ei și să aibă încredere în viață. Să ofere și să primească iubire. Într-un plan mai subtil a simțit că s-a reconectat cu tatăl ei și că l-a primit în sufletul ei.
În tot acest process, a înțeles că pentru a se putea conecta cu sufletul ei avea nevoie sa fie în pace și cu ființa care i-a oferit cel mai de preț DAR, viata. Mama, cea care a dat totul, asa cum a știut mai bine. A căpătat înțelegere și înțelepciune și și-a dat seama cât de tare o iubește pe mama ei. S-a reconectat cu ea și acum au o relație pe care nu au avut-o niciodată și pe care și-o dorise dintotdeauna.
Călătoria a fost lunga și anevoioasă, însa a găsit împlinirea și bucuria viețuirii.
Și a continuat…
Dr Menis Youry spunea că “Pentru a-ți atinge visul trebuie sa fii dispus să pierzi tot”. Doar atunci devii liber.
Vălul iluziei a căzut și ultimele fărâme din lumea veche s-au dărâmat ca un castel de nisip. Tot ce știa despre boală se întorcea cu susul în jos; tot ceea ce învățase acum trebuia să uite. Totul era pe dos.
Și-a dat seama, că toate aceste lucruri, le cunoștea încă din vremea copilăriei când a trăit la bunici. Acum i se revelau lucrurile, unul câte unul, pe rând.
Încet, încet s-a reconectat cu familia într-un mod cu totul nou și minunat. A reluat legăturile cu oameni dragi sufletului ei din copilărie cu care acum are o legătură specială.
A luat cu ea tot ceea ce a devenit în această călătorie, toate darurile pe care le primise. Și zborul către casă a fost mult mai ușor. Își doream să poată împărtăși cu oamenii dragi tot ceea ce ea era.
Și l-a întâlnit pe el… știi, prințul din poveste… da, chiar era real… Ovidiu este cel care o susține și o încurajează și își urmează visul împreună. Și-a urmat visul și s-a mutat la mare, în Constanța, orașul la care a visat dintotdeauna, și a simțit că s-a întors acasă.
S-a reconectat cu locurile copilăriei, cu bunica și cu mama care au primit-o ACASĂ. Și lumea ei este ACUM așa cum este ea. Acum și lumea s-a schimbat pentru că ea s-a transformat.
“Lumea sunt eu, oriunde aș merge. Atâta vreme cât eu sunt în armonie, pace și iubire și lumea este la fel. Acum știu că tot ceea ce eu căutam, nu era o utopie și, da, am crezut mai mult în mine decât în ceilalți chiar și atunci când frecvent mi se spunea că sunt încăpățânată și fac doar ca mine. Da, am avut încredere în mine și mă simt onorată că am ajuns până aici. Oriunde am mers, și oriunde am locuit știu că lumea era exact așa cum eram și eu. Onorez fiecare interacțiune cu fiecare ființă pe care eu am întâlnit-o în această călătorie. Fiecare a avut un rol, în tot acest angrenaj și știu ca DA, totul este perfect așa cum este. Mă înclin în fața vieții, și pot să spun acum că Am încredere în viață! Sunt liberă!
Acum știu că această călătorie va continua, întru desăvârșirea mea oferind și celorlalți din fărâma de divinitate care sunt eu.